Leaving town for my first paid job

Când am părăsit Galațiul, cu gândul „să-mi fac carieră”, visam la dimineți în care plecam spre birou cu zâmbetul pe buze. Nu pentru că mă trezisem lângă o femeie frumoasă sau am băgat un quickie la prima oră, ci pentru că jobul mă făcea fericit.

Ca fiecare dintre noi, copii ăștia fără viitor și plecați în lume, eram mai mult sau mai puțin conștient de șuturile în cur pe care ți le poate da viața. Puteai să-mi vezi nivelul așteptărilor din avion dacă făceai o cursă internațională. Și eram chiar foarte convins că merit ceva grandios. Se întâmpla asta pentru că – spre deosebire de lipitoarea umană comună (ordinară) care aspiră doar la o diplomă – eu îmi consumasem cei doi ani petrecuți acasă împărțindu-mă între facultate și voluntariat.

Eram educat să încerc constant a deveni a better person than myself, așa că mă găseai mai tot timpul prin sediu, făcând una-alta. Uneori chiar și atunci când trebuia să fiu la cursuri. M-am implicat profesional și personal, foarte mult, fiindcă era ceva care îmi plăcea cu adevărat; exista o cauză în care credeam, aveam ceva în comun cu organizația respectivă, iar cu oamenii îți era drag să lucrezi. Dar cel mai important, aveai un impact direct, dacă nu în societate, măcar asupra celor zece-cinsprezece oameni pe care îi conduceai.

Spre sfârșitul experienței se simțea efortul depus și îmi doream din ce în ce mai mult să choose my own path. Îmi amintesc că vorbeam cu prietena mea de atunci (care se afla în aceeași situație) și ne încurajam reciproc spunându-ne că anii ăia munciți se vor merita în viitorul apropiat. „Tot răul spre bine!”

Ei bine, în direcția asta îmi făcusem un plan de care m-am ținut și la sfârșitul primăverii lui 2011 începeau să apară primele rezultate. Spre ghinionul fericirii mele, acea basculantă plină de căcat, pe care o așteptam visător să se răstoarne peste mine, a trecut prin fața mea, rupând șoseaua. În schimb, Karma -mirobolanta entitate- m-a lăsat în grija unui acount care cel mai probabil era plecat în vacanță, pentru că ălea câteva luni într-o multinațională (care ar fi trebuit să fie „răsplata muncii mele”) au fost și-au trecut de parcă mi le-a generat la întâmplare un bot.

Hai să nu exagerez, a fost o experiență, dar contrară a ceea ce mă așteptam. Degeaba era o mână de oameni valoroși dacă majoritatea erau bătutți în cap cu sapa. Îmi vine să zâmbesc. Dacă stai să faci o asemănare, privatizații noștri preluați de multinaționale se aseamănă cu țăranii veniți la oraș. Oricâți bani ar avea, tot se vede că sunt țărani. Dar n-am nimic cu țăranii. Chiar îi apreciez, pe cei adevărați. Oricum, nu e frumos să judecăm oamenii privați de educație sau bun simț. Nu știu cum au ajuns așa. Deci nu pot comenta, aflându-mă în necunoștință de cauză.

În final a fost frumos pentru că am cunoscut niște oameni și am învățat lucruri. Se spune că trebuie să fii recunoscător celor care „ți-au dat o șansăsă te afirmi”. Sunt.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Working class corner

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s