4.

Întâlnirea cu Nico nu mai avusese loc. A trebuit să plece acasă pentru niște acte. Era vreo 11 noaptea și nu aveam somn și nici bani să ies în oraș. Mi-am aprins o țigară și am început să scriu.

Cu o săptămână în urmă fusesem acasă pentru sărbătorile de Paști. După ce mi-am luat la revedere de la Nico și am coborât, m-am oprit puțin. Mi se păruse puțin ciudată „despărțirea”, încă eram nehotărât dacă ar fi trebuit să o pup înainte să plec. Momentul cerea asta, însă, cum îi spusesem ulterior la telefon, amândoi eram cam stângaci în situații de genul. M-am uitat în jur și mi-a fugit gândul de la asta. Eram bucuros să respir aerul de Galați. De fiecare dată când ajungeam acasă mă simțeam ca într-o vacanță. Orice stradă, local și bucată de asfalt aveau ceva care făcea click în capul meu și începeau să ruleze toate amintirile din locul respectiv. Îmi dădeam seama că oricât de mult vroiam să plec de acolo cu un an în urmă, mereu îmi făcea plăcere să mă întorc. Acolo mă simțeam în siguranță.

Mă îndreptam spre blocul meu pe zgomotul trollerului imens pe care îl căram după mine, cu un zâmbet tâmp pe față, de parcă aveam 10 ani și tocmai mă întorceam de la școală. Când am ajuns în parcare m-am uitat după Ben Ten, un Ford Focus din 2006, mașina pe care o adoram cel mai mult din lume pentru că era a mea. Avea prelata pusă, pesemne că mama nu s-a atins de ea. Deși avea permisul de un an și ceva, s-a lăsat de condus în urma unor mici incidente. La ceva timp după ce trecuse examenul, nu prea aprecia distanțele și a intrat într-un copac când parca. Iar a doua oară, în baza unui stâlp de iluminat, tot când o parca. S-a întristat și a hotărât să conducă doar atunci când este nevoie urgentă și nimeni altcineva din familie nu este disponibil.

Am urcat scările, am sunat la ușă și mi-am tras din nou, un zâmbet tâmp pe față. Acasă era mama, bunica, văru ăl mai mic și mătușa.

-Ce fa’ mă Vălicule?

-Nanu Dagoș, șă știi, mi-a fost dor de tine!

-Awwww..

Nu știam ce să răspund altceva. Deși țineam la el enorm, în familie nu eram așa de bun în a-mi exprima sentimentele. Am pus bagajul deoparte și am pupat-o pe mama.

-Ce faci mă mamă?

-Eh, bine, ce să fac. Tu ce faci? Ești bine? Ți-e foame? Noi facem niște pui la cuptor, da’ până e gata poate vrei să mănânci niște brânzică de-aia bună. Vrei?

Mă amuza mama de fiecare dată când veneam acasă. Nici nu intram bine pe ușă și îmi punea setul ăsta de întrebări, chiar dacă vorbisem cu ea pe tren, cu jumătate de oră înainte.

-Am mâncat înainte să plec din gară, dar mi-ar prinde bine niște brânzică de-aia bună.

Încă nu îmi făcusem vreun program. De obicei, înainte să ajung în oraș, sunam toți prietenii sau tipele pe care vroiam să le văd și-mi făceam itinerariul. Din motivul ăsta nici nu prea aveam timp să stau cu ai mei. De data asta îmi doream să petrec câteva ore cu ei. Am evitat cât de mult puteam să răspund cu prea multe detalii la întrebarea „cum merge treaba?”. După un an încă nu eram sigur de ceea ce îmi doream să fac din punct de vedere profesional. Ajunsesem în București pentru marketing, la șase luni după mi-am dat seama că vreau advertising și acum nimeni nu mă angaja pentru că n-aveam experiență în domeniu. Colaboram cu o frimă de web design și scriam materialele de comunicare cu speranța că fac ceva asemănător cu un copywriter. Îmi plăcea dar nu mi se părea de ajuns. Am avut noroc că m-a sunat unul din prietenii mei și m-a întrebat dacă sunt liber în seara aia. Am schimbat subiectul și peste zece minute m-am îmbrăcat și am tăiat-o în oraș.

Am fost foarte fericit să-mi revăd prietenii, chiar dacă m-am văzut cu mai puțină lume față de obicei. În noaptea de înviere ne-am adunat la cineva acasă, am băut, am râs și am purtat tot felul de discuții existențiale. Ne-am îmbătat și am jucat mim până la șase dimineața. După mica noastră chindie am luat mașina și m-am îndreptat spre casă. Faptul că deja se luminase afară mi-a adus aminte de vremurile bune în care vedeam răsăritul numai atunci când mă întorceam de la petreceri. Nostalgia s-a transformat într-un sentiment de împlinire, lucru care m-a făcut să apăs pedala de accelerație. Aveam o sută la oră, vântu-n față și cu muzica bună. Mă simțeam din nou bine.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Partea I - Memoriile unui fraier care a iubit

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s