5.

A doua zi m-am trezit foarte târziu. Nu aveam nici un chef să ies din casă, dar până la urmă i-am dat mesaj lui Adi și l-am întrebat dacă mai vrea să iasă afară. După o oră și ceva mi-a răspuns. Dormea mai devreme. I-am zis să se îmbrace că în jumate de oră sunt la el. Era singura persoană din Galați cu care mă vedeam mereu când mergeam acasă, fiind și unul din prietnii cei mai buni. Un talent nedescoperit ca mine, și el scria, dar mai mult pe blog. Pe el nu-l interesa tema despre care scriam eu, pe mine nu mă interesau temele despre care scria el, și ne înțelegeam de minune. Trecusem prin destule nopți negre împreună în cei 3 ani de când îl cunoșteam.

M-am dus, l-am luat și am plecat în parc la Spicu’, locul de veci al dup-amiezelor plictisitoare de vară și totodată un tărâm sacru al epifaniilor de viață. Ne-am așezat pe-o bancă, am aprins o țigară și m-am întors spre Adi.

-Bă…

-Da bă..

-Coaie, n-am chef de nimic. Aș putea să fac atâtea lucruri, să citesc, să mă documentez, dar efectiv nu mai am chef. Am tot aplicat la agenții și nimeni nu vrea să mă ia, nici măcar ca intern. Păi cum pula mea să capăt experiența aia pe care toți își doresc s-o am, dacă nimeni nu vrea să mă ia, măcar ca intern.

-Nuștu’ coae.. Eu aștept să mă sune ăștia de la ziar, să-mi spună când încep treaba. Pe blog abia dacă am mai scris zilele ăstea. Parcă fug toate ideile de mine în pana mea..

-Prietene…mă gândeam să m-apuc de scris cartea aia. Măcar să fac asta. De scris îmi vine să scriu. Știu că nu am toată povestea, dar trebuie să m-apuc.

-Bagă mare..

-Îhî…

-E greu coaie.. Da’ lasă mă, o să iasă și soarele pe strada noastră.. cândva.

-Zău?

-Dea…

Nu mai aveam aproape nici o speranță că o să dea norocul peste noi. El nu putea să plece din oraș că mai avea un an de facultate. Eu nu puteam să plec din țară că mai aveam un an de facultate. Am înjurat în gând, am stins țigările și ne-am întors la mașină. Adi era obosit și m-a întrebat dacă mergem. L-am lăsat în cartier și apoi am mai dat o tură prin oraș. Era 9 și nu aveam nici un chef să mă duc acasă. Norocul a dat peste mine și m-a sunat un prieten vechi, fost coleg de liceu.

-Ce faci mă fostu prieten, Dragoș? Am văzut că mi-ai lăsat mesaj pe Facebook.

-Bine mă Alex, da, ți-am lăsat. Ce faci? N-ai chef să ieși pe afară?

-Păi tocmai de-asta te-am sunat, hai că eu sunt la Spicu’. Ești cu mașina?

-Da.

-Bine, hai că te aștept aici.

Când am ajuns acolo am cunoscut-o pe June. Era o tipă de aproape 20 de ani micuță, cam de un metru 65, cu părul lung și simpatică foc. În timp ce vobream cu ei o mai analizam pe furiș din când în când. Avea niște picioare și un fund belea. De-a lungul serii n-am putut să-mi iau ochii de pe ea. „Tipa asta e super drăguță. E cam tăcută. Oricum, e prea copil pentru mine. Dar arată mișto, uită-te la fundul ăla! Bat pariu că are niște sâni delicioși. Ah fumează! Și vrea să lucreze în advertising (nu știu de ce era așa de important acest lucru în comun). Hm, cred că e sătulă de băieți care-i fac avansuri. O să play it cool. Îmi e dragă. Zâmbește frumos. Se uita la mine, sau mi se pare? Cred că mi se pare.

-Trebuie să plec, cine mai vrea să meargă acasă poate să vină cu mine.

Te rog spune că vrei să pleci acasă. Cacat, uite pe cine am ajuns să duc acasă (o persoană de sex opus, nu prea interesantă). Îmi e dragă.” Ca să aflu mai târziu de la ea că ceva asemănător se întâmpla și în gândul ei: „de ce acuma pleacă? Și cu aia? De ce nu vreau și eu acasă acum?! Oare să plec acum? ….eh, prea târziu„.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Partea I - Memoriile unui fraier care a iubit

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s