10.

-La ce te gândești?

-Sincer?

-Da.

-Realizez că oricât de convins eram să trec peste tine, de fiecare dată când ne întâlnim dispare subit această dorință. Nu vreau să renunț la asta.

-De ce?

-Pentru că sunt atât de multe amintiri frumoase pe care nu aș vrea să le uit. Ai reușit să știi. O să fii aici întotdeauna. Nu de asta îți era teamă? Că o să dispari încet încet..

-Ba da.. Poate că nu ar trebui să îți spun asta, dar m-a bucurat enorm să te văd în Vamă.

-Pentru mine, întâlnirea aia a fost ca un pumn în burtă.

-De ce?

-Mi-a adus aminte cât de perfect este totul când suntem doar noi doi. Universul nostru de neatins. Doi copii care se iubesc.

Am tăcut amândoi câteva minute. Nu vroiam să fie o întâlnire tristă. Mă bucura să o văd, știam că sentimentul era reciproc, așa că am deviat discuția spre subiecte mai ușor de digerat în acel moment.

Soarele apusese demult și câteva raze ale felinarelor îndepărtate îi luminau chipul. Era atât de frumoasă încât nu m-am mai putut abține și am acceptat acel sentiment definitiv care hoinărea prin sufletul meu de ceva timp. O iubeam mai mult decât oricine și orice în universul ăsta. Absolut nimeni nu se compara cu ea. Îmi era aproape imposibil să recunosc lucrul ăsta față de mine, dar am făcut-o. Ea era persoana alături de care vroiam să mă trezesc în fiecare dimineață până la sfârșitul vieții. Așa simțeam. O priveam cum de data asta se uita în ochii mei, parcă vrând să spună ceva. N-am întrebat-o ce era. O avalanșă de sentimente și amintiri năpustea peste mine și abia reușeam să-mi stăpânesc câteva lacrimi din colțul ochilor. Mă uitam la o zeiță care cândva iubea un muritor și nu-mi venea să cred că renunțam la ea.

-Mă faci fericit. Vreau să știi asta. Mereu când sunt cu tine simt că totul va fi ok. Indiferent de orice.

Mi-a zâmbit și m-a luat în brațe ca un copil care întâlnește un alt copil la fel de trist ca el. Sentimentul ăla atât de familiar mă înmuiase de tot și am început să mă comport ca un îndrăgostit veritabil. Îi sărutam mâinile, degetele, o strângeam cât de tare puteam în brațe și nu mai vroiam să plec de acolo în veci. Abia atunci realizasem cât de dor îmi era de ea și cât de mult puteam să prețuiesc prezența și dragostea ei. Mă iubea la fel de mult și îmi spusese că i se pare o tâmpenie ce se întâmplă, dar nu avea de ales decât să lase lucrurile așa cum sunt.

-Nu mi-ai dat nici un motiv să plec de lângă tine. Treaba cu vorbitul poate că am exagerat-o sau poate că aveam eu nevoie să te cunosc la fel de repede cum m-ai cunoscut tu pe mine. Căcat, aia se putea rezolva. Orice se poate rezolva…

-Te rog, hai să nu mai vorbim despre asta.

O rănea enorm faptul că mă lăsasem bătut în fața unor lucruri din exteriorul relației. Știa că eram capabil să lupt și nu înțelegea de ce nu am făcut-o.

-Pur și simplu nu mai vreau absolut nici un lucru care să mă pună pe gânduri. I want a fucking break, de la orice chestie profundă. S-au adunat mai multe lucruri și nu din cauza ta. Doar mă știi ce fel eram… Nu vroiam să fii cu persoana aia.

-Știu cum erai…

-Vreau doar să fiu singur. Tu n-ai avut niciodată un moment în care vroiai să fii singură?

-Ba da, am avut.

-De ce? De ce vroiai asta?

-Pentru că e mai ușor. Ai mai mult timp pentru tine. Nu trebuie să porți grija altcuiva.

-Eu cred pur și simplu că a fost bad timing.

-Așa cred și eu..

-Să știi că pentru mine e la fel de ciudat. Aveam impresia că terminasem cu descoperirea de sine și toate căcaturile ăstea. Poate că sunt eu imprevizibil dar nu mă așteptam în veci să nu înțeleg de ce am luat o decizie atât de radicală.

-Uite, nu este nevoie să-mi explici fiecare lucru..

-Îmi doream să știi ce se întâmplă cu mine.

Vroiam să mă asigur că înțelege cât de pierdut eram în acea perioadă. Nu avea rost să își consume nervii pe un maniaco-depresiv ca mine. Era prea frumoasă ca să aibă motive de tristețe. Într-un mod paradoxal îi ofeream altele.

-O să te mai văd?

-Da. Mi-ar plăcea.

Seara s-a transformat încet, încet într-un dans frumos a două suflete pereche, lâsând toată greutatea despărțirii noastre să pălească în fața felului nostru grozav de a fi când suntem împreună. Am condus-o la tramvai și ne-am luat rămas bun. Eram atât de fericit încât nu-mi păsa dacă a doua zi avea să vină sfârșitul lumii. Vroiam să cred că și ea se simțea la fel. Un capitol se încheia, sperând în secret, ca la un moment dat, povestea să continue.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Partea I - Memoriile unui fraier care a iubit

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s