11. – end of chapter I

O lună mai târziu ajunsesem la fel de patetic ca de fiecare dată când încercam să pull my shit together. Venisem în București atât de încrezător în abilitățile mele de a mă adapta la orice schimbare încât nici nu am simțit atacurile asupra universului meu decât în momentul în care toată fundația acestuia a început să se zdruncine, un an mai târziu. Aveam libertatea pe care mi-o doream întotdeauna, plecasem să îmi demonstrez independența, să le arăt alor mei că sacrificiile făcute pentru mine nu au fost în zadar, defapt să arăt tuturor că pot ajunge undeva, că pot atinge așteptările expresiei pentru care tot militam: “go big, or go home”. Am stârnit mare vâlvă când primul meu job era unul într-o multinațională, tocmai pe marketing. A fost o satisfacție personală nemaipomenită care avea să dureze doar câteva luni. În 2010 părăsisem facultatea de telecomunicații, eram în anul doi și am realizat că nu mă va ajuta mai cu nimic pentru că mă îndrăgostisem de comunicare, așadar am discutat cu ai mei și am aplicat la ASE, pe marketing la distanță. Planul era să aplic la distanță, ca în timpul săptămânii să lucrez, ceea ce s-a și întâmplat. În a doua sesiune din anul întâi deja eram angajat și mutat în micul Paris. Îmi făcusem un plan și m-am ținut de el pentru prima oară în viața mea și reușisem. Sentimentul era grozav. “Le-am arătat eu lor”, îmi spuneam. Eram îmbătat de bucurie, multinațională, București, Karen, oameni noi, idependent, toate veniseră una după alta, doar în trei luni. Dar nu eram pregătit încă. Plecasem de acasă un copil care visa în echipe perfecte, în companii care chiar lucrau pentru o viziune, în oameni destupați la minte și cu bun simț, doar să găsesc în București aceleași jocuri de culise și aceeași adunătură de proști dar de data asta ambalate frumos. Capitala era la fel ca orice alt oraș, doar că avea mai multe locuri de muncă, mai multe pub-uri, cluburi, mai multe kitsch-uri occidentale și americanisme, mai mulți cocalari, mai mulți rechini și substanțial mai mulți snobi decât văzusem până atunci. Experiența ți-o făceai tu, cu sau fără bani. Cât despre nivelul educației, dacă erai cineva la tine în oraș, puteai deveni peste noapte un nimeni în București. Oportunitățile erau nenumărate și mult mai accesibile decât pentru cei din provincie. Ăsta era singurul motiv pentru care îmi părea rău că nu am crescut acolo. Mă simțeam mic, oricine aș fi fost acasă.

Lipsa taskurilor semnificative pe care le primeam, salariul de căcat și puturoșenia mea nativă m-au făcut să îmi îndrept atenția spre alte domenii la care aspiram în secret de ceva timp. Marketingul nu mi se mai părea grozav, cel puțin, ce văzusem din el, așa că am făcut tot posibilul să nu mi se mai prelungească contractul și după șase luni am plecat de acolo. Încercasem să “las loc de bună ziua”, însă felu meu de a fi a cam împiedicat lucrul ăsta de-a lungul șederii mele în cea multinațională. Întârziam foarte des, nu suportam să fac nimicuri, să lucrez degeaba sau să frec menta pe bani puțini. Din păcate asta m-a împiedicat să culeg informații ca o lipitoare corporatistă cât am stat acolo. M-ar fi ajutat. După un an uitasem tot ce-am învățat, semnificativ sau nu. Nici acum nu știu ce a însemnat asta. Se ivise ocazia să lucrez la un concept de comunicare și mi-am dat seama că aș fi preferat de zeci de ori mai mult să fac asta într-o agenție și nu la client. Uram nenorocitele ălea de tabele; oricum aveam să aflu mai târziu că junior brand managerul era nevoit să le corecteze pe toate pentru că greșeam din neatenție. În fine, nu consideram că meritau atenție. Nici nu prea aveam stofă de roboțel plătit prost, așadar mi-am luat tălpășița. Îmi plăcea publicitatea, începusem să scriu despre ea pe o tentativă de blog, doar că experiența nu mă recomanda nicăieri și am ajuns să frec menta trei luni până să găsesc job. Mă ocupam de comunicare într-o agenție de web design, un fel de jack of all trades, nici eu nu știam exact ce eram.

Când făcusem un an de la inițierii călătoriei mele spre succes, mi-am dat seama că nu va fi așa de ușor precum aveam impresia. Îmi era dor de vara trecută, mă întrebam dacă anul ăla va fi exact invers, un eșec, dacă sunt unde ar trebui să fiu, dacă nu cumva îmi ratasem din nou vocația și alte prostii de genul. Adevărul era că încetase să mai îmi pese de mine. Eram plătit la fel de prost, doar că de data asta făceam cât de cât muncă creativă. Pierdeam nopțile căutându-mi fericirea în lumile altora, și o găseam. Tot ce-mi lipsea în lumea reală trăiam în episoadele pe care le urmăream. Mă îndrăgosteam de personaje și speram naiv ca poate vreodată să întâlnesc pe cineva exact așa, să iubesc pe cineva exact așa, să împart micile plăceri ale vieții cu cineva exact așa. Dar cum venea dimineața, sau mă rog, prânzul, îmi strângeam lucrurile și plecam la birou. Nu prea eram fericit. De câteva ori îmi propusesem să fac ceva în privința asta, însă după câteva zile reveneam la aceleași vicii. Episoadele se terminau, țigările și banii, la fel. Astfel ajungeam să-mi plâng de milă pe la ăia doi prieteni care îmi rămăseseră. La un moment dat mă săturasem și de asta. Aveam un an și o lună de când stăteam în București și îmi pierise cheful de orice. Puteam să mor și puțin îmi păsa. Nu mă gândeam să mă sinucid, dar îmi era indiferent dacă nu mă mai trezeam a doua zi. Cu adevărat patetic…

După o săptămână și ceva în mici depresii la fel de patetice îmi revenisem cât de cât și mi-am propus să îmi văd cuminte de treabă, chiar dacă mă simteam ca un căcat. Nu mă așteptam să mă înțeleagă cineva. Într-adevăr eram leneș, mofturos, băiatul mamei din când în când, însă încrederea de sine se afla undeva sub nivelul minim absolut. Îmi lipsea atenția unei femei, ceva crucial pentru mine de altfel, dar nici nu vroiam să-mi pierd timpul cucerind mai știu eu pe cine. Realizam că nu multe femei meritau timpul sau atenția mea. Așa cum eram, urât, frumos, prost, deștept, nu prea vedeam domnițe demne de zâmbetul, sărutul sau mădularul meu.

Într-o lună se întorcea Hellen din Belgia și urma să ne mutăm împreună. Nimic serios, eram doar prieteni, îmi era dragă și ne înțelegeam foarte bine. Ea era camaradul meu de suferință. O tipă degajată, simpatică foc și de o maturitate cinică. Făcusem cunoștință în primele zile de traininguri, înainte de fabulosul meu internship în marketing. Ieșeam la bere în fiecare seară, împreună cu restul colegilor, am apucat să o cunosc mai bine și am păstrat legătura. Amândoi aveam probleme existențiale și nu mai sufeream să stăm în țară, așadar căzusem de acord să ne ținem de urât unul altuia până pleacă unul din noi. În plus, mă săturasem să locuiesc singur.

Stăteam în pat și mă gândeam că am cam rămas singur, iar. Nico încetase să mai sune după două săptămâni, June se întâlnea cu un doctor iar Karen era și nu era. Începea vara, iar eu n-aveam nici direcție, nici chef de femei.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Partea I - Memoriile unui fraier care a iubit

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s