1′.

Trecuseră aproape doi ani de când mă mutasem în București și nu mă găseam același care a plecat. Încercam să-mi dau seama dacă mai aveam ceva în comun cu tânărul major în toate statele din trecut. Adevărul era că nu prea mai știam cine sunt. Nu eram pregătit poate să take this leap of faith, deși îmi doream foarte mult. Nu eram pregătit, dar cu siguranță momentul îl nimerisem. Sau cel puțin asta îmi plăcea să cred. Unul din fotografii pe care îi urmăream spunea că, înainte de toate, pentru a te avântura în lumea artei, trebuie să îți descoperi „your inner self”. Altfel, orice ai fi încercat să exprimi, ar fi fost un produs mediocru al unei personalități stângace. Din acest motiv, consideram că nici nu aș fi putut să îmi aleg un moment mai prost pentru a intra în industria fotografiei. Pe lângă asta, mult așteptatul moment din evoluția mea educațională sosise. Eram în ultimul an de facultate și terminarea acestuia cu bine devenise o prioritate.

Aveam o vagă idee despre ce aș vrea să scriu în licență, pusesem câteva rânduri pe foaie, primisem confirmarea de la coordonator, în schimb trecuseră aproape două săptămâni de la data la care trebuia să predau curpinsul. Contactasem două persoane dragi pentru puțin ajutor, însă ambele locuiau una mai departe ca cealaltă. În ciuda distanței, apelul primit din Londra și vizita la Iași au fost mai mult decât bine primite. Totuși, inpsirația mea academică se manifesta finuț spre deloc și cuprinsul nu se redacta singur. Îmi puneam speranțele într-un mail de la care așteptam răspuns.

Nu eram legat de nici un job, iar pe partea financiară încercam să mă descurc cu ce mă puteau ajuta ai mei și cu ce bănuți mai strângeam lucrând pentru colegii din agenția de web, pe care ajunsesem să-i apreciez dupa câteva nereușite în zona muncii. Nu știam dacă doar aveau nevoie de mine sau pur și simplu nu m-au uitat. Aveam motive să cred că nu mă uitaseră. Either way, primisem un telefon de la ei cu întrebarea dacă mai aș mai vrea să fac niște bănuți și în mod evident, răspunsul a fost da. La fel ca acel cuprins ce nu se redacta singur, și banii erau lipsiți de această super putere. Orice oportunitate de genul era bine venită, ținând cont că mă pregăteam să fac niște investiții serioase în accesorii foto și cărți despre fotografie. Mă rog, un obiectiv și 4 cărți nu se puteau numi investiții serioase, dar pentru orice tânăr care abia și-a dat seama că are suflet de artist, erau destul de serioase.

De scris, ce să mai zic. Băteam când eram nervos, băteam când eram fericit, băteam când iubeam, băteam când eram iubit, băteam când mi se părea că am o epifanie, băteam când puteam, băteam când vroiam și băteam când nu aveam chef. Iar, ca să parafrazez un verset din Geneză, personajul cu pricina a început să bată și a văzut că e bine, așa că a continuat să bată, și a fost bine. Iar cu fotografiatul, îmi luam camera peste tot. Pe vremea aia habar nu aveam de reguli de compoziție sau spațiu negativ. Nici măcar nu trăgeam cadre drepte. Dar îmi plăcea, chiar foarte mult. Poate mai mult decât scrisul. De aceea, în perioada următoare aveam să bat mai puțin și să trag mai mult. Nu pentru că îmi găsisem un job în domeniu, sau ceva, ci pentru că scurta experiență din studio mă făcuse să-mi dau seama că I need to start on my own, just for a short while. Și asta s-a întâmplat.

Îmi vine să râd acum, când îmi amintesc ce îngrijorat eram în acel sfârșit de Octombrie. Descoperisem stupefiat că doar cochetasem cu ideea de publicitate. Nici asta nu mă mai atrăgea. Sau poate că mă atrăgea, dar nu prea mă simțeam că-mi găsesc locul acolo. Paradoxal, nici măcar nu încercasem. Să fiu sincer, niciodată nu m-am străduit prea tare să intru în domeniu. Cert este că, întâmplarea a făcut ca una din acțiunile planificate pentru a demara o potențială lansare în advertising să fie motivul care a dus la descoperirea noii mele pasiuni. Mă gândisem să mă fac remarcat printre angajatori printr-o adevărată campanie de promovare a persoanei mele, pe cea mai rețea socială. Iar pentru asta, aveam nevoie de un aparat foto, care urma să mă ajute în realizarea unui filmuleț stop motion. Strânsesem ceva bănuți după jobul ăla de căcat, în care băgam tricouri în cutii și am zis să-i folosesc cu cap, așa că m-am pus pe căutat DSLR-uri la mâna a doua, pentru că, un compact nu mi-ar fi fost de ajuns. Avusesem ocazia să pun mâna pe unul cu un an în urmă și mă cam îndrăgostisem. Una peste alta, cu ceva bani de la mine și restul de la ai mei, am pus de șase sutici și mi-am procurat una bucată entry-level Nikon. Este incredibil cum poate o jucărie să schimbe un om. Urma să fie a hell of a ride.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Partea a II-a - Working class bastard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s