In the mood for writing.

Untitled

În seara asta, două lucruri m-au făcut să zâmbesc de fericire și nici unul din ele nu a fost real.

„To all my heroes” o să fie un post dedicat eroilor mei, pentru că, gândindu-mă la cele două lucruri pe care tocmai vroiam să le menționez, mi-am adus aminte de-un al treilea, și-un al patrulea, de-un Hank Moody – pe care l-am urmărit în premiera sezonului șase ca pe un vechi prieten ce avea

 tone de povestit, și nu orice fel de povești, ci toate tragi-comice și incredibil de intense, de-un Chandler, de-un Tony Stark, de un Beigbeder, un Coe, and so on and so forth.

Revenind, două lucruri m-au făcut fericit în seara asta. Genul ăla de fericit, când te entuziasmezi și-ți vine să zici ‘Bravo, frate!’, pentru că nu era vorba despre tine, ci despre ăla din fața ta, care îți povestește. Ca atunci când te bucuri pentru cineva, nu neapărat din empatie, dorindu-ți în secret ca toate lucrurile ălea frumoase să ți se fi întâmplat ție. Și chiar dacă umblă vorba că nu ar trebui să scrii când ești fericit, I couldn’t care less. Fericit nu sunt. Doar mă bucur pentru alții.

Cel mai recent serial din „Go on” și „The importance of being Earnest” de O. Wilde, m-au făcut să râd de unul singur, la unu dimineața. Și uite-așa, când m-am dat jos din pat, m-am dat jos bine dispus. Deci am decis să scriu, să știe lumea că sunt bine. Așa, în caz că umila mea existență este importantă pentru cititorii care m-au uitat sau femeile băgate la block, pe Facebook.

Pentru câteva clipe, lucrurile par să meargă ok. Nu știu încotro se îndreaptă, nu mă obosesc să analizez prea mult, aud zgomotul de fond, dintr-un compartiment drăguț, cu aplicații de lemn și draperii verzi, mă uit pe geam și am senzația că e bine. A încetat să-mi pese prea mult. Iubesc. Orice, mai puțin oamenii. Nu mai am chef. Mi-e silă de absolut tot ce nu este frumos, pentru mine. Închid ochii și mă găsesc jucându-mă cu sânul unei prietene imaginare. Scot capul pe geam și mă trezesc intins pe spate, cu picioarele rezemate de un gard, fumând o țigară. Apoi mi-e silă iar, îmi țin capul în pumni, coada lingurii în gură și fugăresc cereale prin cana cu lapte (am o cană mare). Ar trebui să fiu recunoscător pentru ce am, și sunt, dar hai să fim sinceri, mereu o să ne lipsească ceva, oricât de bogați sau săraci am fi, oricât de fericiți sau nu. Give me a break și mind your own puny problems, humans!

Aseară, prietena mea imaginară, Chloe, menționase ceva despre scris. Îmi spunea că ar vrea să scrie la fel de bine ca o prietenă de-a ei. Mă pufni râsul, în momentul ăla, pentru că îmi amintisem ce soartă cretină trebuie să ai pentru a transmite ceva, ca artist, în general. Mă rog, excluzându-i pe ăștia care bagă ficțiune. Sincer, începe să mi se pară ceva pur comercial. En fin, al-de Bacovia, Bresson, Bukowski, Cioran, Eminescu, Beethoven, (oxford comma) și cine mai vreți voi, au murit ca niște mizerabili, ba prin sanatorii, ba cu ficatul ciuruit de alcool, sau au dus o viață de solitari – nu antisociali, dar cu o repulsie față de societate. Să fie, totuși, chiar așa de rău?

Mă gândeam zilele ăstea dacă îmi doresc să fiu așa. Mă fascinează starea de depravare totală a lui Hank, atât de tare încât parcă și eu aș vrea să fiu un afemeiat care iubește absolut o singură ea, dependent de alcool, tată și mai nou, motivul unei sinucideri. Cred că îmi doresc să trec prin sute de căcaturi, doar să-mi găsesc echilibrul exact în punctul ăla. Sentimentul pe care îl ai atunci când ești la un pas de a renunța. Atunci când ai vrea să te arunci, dar ți s-a făcut atât de silă încât te așezi pe marginea râpei și-ți mai aprinzi o țigară. Și stai acolo. Oricine ar veni la tine cu problemele lor, ți s-ar părea un căcat, nu pentru că sunt mai puțin grave decât alte tale, doamne ferește, ci pentru că nu sunt ale tale, sau poate că pe ei nu i-a dus acolo unde ești tu. „Maaaaaaaaarș, mă” arunci chiștocul și-ți mai aprinzi o țigară. E bine să stai acolo. Ești ferit de bullshit-uri. De oameni de căcat. De tot ce nu este frumos.

Între timp, poate mai apare câte cineva cunoscut, îți dai seama că e o groapă comună, la care vin toți să se arunce, unii se aruncă, iar alții se așează lângă tine și faceți front comun acestui flux de căcat, care nu se mai termină.

„I am so clever that sometimes I don’t understand a word I’m saying.” – Oscar Wilde

Anunțuri

6 comentarii

Din categoria Writers corner

6 răspunsuri la „In the mood for writing.

  1. Liz

    1. Circula vorba ca din suferinta se scrie mai bine, nu din fericire.
    2. SPOIIILEEEERRRRR!!!!!!
    3. Si pentru femeile care nu au block pe Facebook.

  2. Oana

    Imi place.
    Dar de ce ar trebui sa treci prin sute de cacaturi ca sa ajungi la un echilibru ? Cunosc tot mai multe persoane care cred ca drumul spre echilibru e pavat cu auto-distrugere. De ce n-ai merge in directia opusa ?

    • The writer

      Nu cred că aș putea da un răspuns deștept acum, dar știu că de obicei lumea ne încurajează să push our limits. De cele mai multe ori se referă la pushing the limits exact în direcția opusă, cea despre care spui tu. Însă tot la fel de mulți oameni mai mult sau mai puțin înțelepți sunt de părere că once you’ve hit rock bottom – implicit cel mai rău stagiu în care te poți afla, numai atunci, singura opțiune valabilă este nici una alta decât going up. Vreau să cred că auto-distrugerea te atudce în cea mai pură variantă a ta. Și este super important să cunoști cea mai pură variantă a ta. Te ajută să pick your choices wisely.

      Asta cred acum despre auto-distrugere și echilibru. La 30 s-ar putea să am altă părere :D.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s