Oameni exploatând oameni

Dacă vrei să încerci, încearcă până la capăt. Altfel, nici nu începe.

Asta poate însemna să îți pierzi prietena, soția, rudele, slujbele. Și poate mințile. Ar putea însemna să nu mănânci 3-4 zile. Ar putea însemna să îngheți pe o bancă în parc. Ar putea însemna pușcăria. Ar putea însemna bătaie de joc, izolare. Izolarea este un cadou. Toate celelalte sunt teste ale rezistenței tale. A cât de mult vrei să o faci. Și o vei face, în ciuda respingerii a celor mai rele șanse.  Și va fi mai bine decât orice altceva îți poți imagina.

Dacă vrei să încerci, fă-o până la capăt. Nu este alt sentiment ca ăsta.

Vei fi singur cu zeii și nopțile se vor aprinde. Vei pluti în viațã drept cu un zâmbet perfect. Este singura luptă bună care există.

(Hank Chinaski, Factotum)

Protagonist al unui film regizat și scris de un scenarist cu gusturi proaste, mă găsesc ușor epuizat în fața variilor încercări minuscule ce apar pe parcursul acestei lupte. Mai degrabă grav, decât epuizat. Privesc grav lucrurile neimportante care mă trag în jos sau îmi pierd timpul. Păstrez o atitudine optimistă față de societate, rătăcit în mulțime ca un oricare altul, urmărind în aparență, scopuri arhaice: fii un copil ascultător, du-te la școală, termină școala, du-te la facultate, termină facultatea, găsește-ți un job, cumpără-ți o casă, căsătorește-te, întemeiează-ți o familie, fă un copil, crește-ți copilul și eventual, mori. Îmi iau câteva minute și ușor, ușor, toate acestea cad pe locurile doi, trei, patru, ș.a.m.d.

Ați văzut până acum acei oameni entuziasmați de visul lor? Mă refer, acei oameni încă la început de drum, care vorbesc despre visul lor. I-ați văzut? Atât de prinși în subiect. Te-ar face să crezi că într-adevăr vorbesc serios. Atacat de priviri indignate îmi fac curaj și spun că eu nu cred. Eu nu cred că oamenii ăia vorbesc serios. Abia acum mi se pare naiv să te îndrăgostești de un domeniu și să urli în gura mare, ca un adolescent, că ți-ai descoperit ce vrei să faci pentru tot restul vieții. Îl privesc, mai degrabă, ca pe un gest disperat cauzat tocmai de presiunea unor așteptări pe care le are societatea față de tine.

„nu știu ce să fac! nu știu ce să fac cu viața mea! am încercat atâtea lucruri și nu mi se potrivește nimic! vă rog, ajutați-mă! cineva să-mi spună ce să fac!”

Eu întotdeauna mi-am dorit să fiu pilot și nu mă auzi prea des vorbind despre asta. De cele mai multe ori auzi acel strigăt disperat mascat de telecomunicații sau marketing, sau publicitate, sau poate fotografie. Fericirea mea se ascunde în altă lume, sub alte valori, unde scopurile arhaice sunt mai curând niște rezultate. Nu multă lume înțelege. Nu mulți luptă pentru acea fericire a lor. Unii sunt pur și simplu forțați de împrejurări să lupte temporar, aparent pentru altceva. În fond, toți luptăm pentru același lucru (fiecare pentru al lui), în oricare stagiu al vieții ne-am afla.

În afară de câțiva apropiați care știu că încearcă până la capăt, nu mă interesează lupta altora. Nici a mea nu mă interesează, de cele mai multe ori. Subconștientul meu o poartă. Iar din când în când, mă mai opresc pe marginea vasului și fumez o țigară precum locomotiva ce pufăie domol, direcționându-mă prin ecluze. Până la ocean, e un drum lung, plin de ecluze. Când simt că o iau razna, mai trag puțin de sfoara ce ne leagă. Spre a o verifica. Ar fi păcat să mă pierd pe drum, în drum spre ocean.

Să fie până la capăt, zic.

*ecluză

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria On the inside, Working class corner, Writers corner

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s