The upside of talking to strangers

În dimineața aceasta, am avut plăcerea de a purta o discuție cu Diana.

De ceva vreme, diminețile de Sâmbătă mă găseau așteptând cuminte autobuzul de noapte. Era una dintre dățile în care vremea nu fusese tocmai de partea „navetiștilor” de week-end care locuiesc prin prea îndepărtatele colțuri ale Bucureștiului. Tot ploua de două zile și temperatura bătea spre ninsoare. Asfaltul ud, trotuarul ud, copacii uzi, băncile și mai ude, iar oamenii plouați. În concluzie, mohoreală citadină pre-primăvărească. Anume, nici măcar nu înmuguriseră mama natură.

Traversând strada, analizam fugitiv cetățenii care își așteptau limuzinele. Întâmplător, privirea mea s-a oprit asupra unei domnișoare interesantă care stătea cuminte pe bancă. Lângă ea, la un loc liber distanță, se afla un domn cu o expresie ușor meditativă. Apropiindu-mă, mi-am dat seama că avea acel je ne sais quoi pe care multe domnițe din capitală nu-l au. Cum mi-am dat seama? Intuitiv. Desigur, câteva indicii ar fi vestimentația de bun gust și postura delicată specifice unei doamne. O speranță tacită de a intra în vorbă cu ea se înfiripase. ‘Avem deja un lucru în comun, mi-am zis. Amândoi așteptăm la fel de cuminți autobuzul.’

Analizând încă odată situația scenică am profitat de locul liber și m-am așezat elegant lângă ea. Vroiam să-mi aprind o țigară, însă nu eram sigur dacă o va deranja. Am decis să mai aștept câteva minute. La un moment dat se auzi ceva mișcare și apoi un sunet de brichetă. Își aprinse o țigară. Îmi puteam aprinde și eu una.  Între timp, domnul din stânga noastră părăsise banca. Deși tensiunea dorinței de a rupe tăcerea îmi sabota gândurile, prezența ei mă liniștea. Fuma într-un mod elegant și privea orizontul cu o expresie senină.

Căzând puțin pe gânduri, mi-am adus aminte de vorbele unei doamne din tren, care ne-a atras atenția, mie și grupului de trei persoane ce ne aflam față în față, asupra „sălbăticirii noastre sociale”, a tinerilor din ziua de azi. Patru persoane de vârste apropiate, care stăteau nici la un metru distanță unul față de celălalt, petrecuseră patru ore fiecare în lumea lui, cu nasul în laptopuri, telefoane și cărți, cu căștile în urechi, complet izolați unii față de ceilalți. Timp în care puteam foarte bine socializa. Toți patru păream persoane cumsecade și deschise spre a socializa, într-adevăr. Doamna avea dreptate. Nu aveam nici un motiv întemeiat să nu o facem. Suntem, în fond, singurele ființe de pe lumea asta care au nevoi sociale.

În urma acestei mici epifanii, nu mă puteam abține să nu observ cât de inconfortabilă este tăcerea dintre doi străini care stau pe o bancă, așteptând ceva. În acel moment, un tip care părea să vândă flori, de profesie, s-a apropiat de străinul numărul doi, propunându-i un barter: o țigară pentru un buchețel de zambile. Domnișoara l-a refuzat, dându-i de înțeles, că din păcate, a mai dat una, ceva mai devreme. Am zis că acela e momentul meu. Am scos pachetul din buzunar și i-am oferit tipului o țigară. În urma gestului meu, el a întrebat dacă sunt împreună cu tânăra de lângă mine și am răspuns elegant că nu. Obligația morală a tânărului florar ambulant l-a îndemnat totuși să ofere buchetul de flori domnișoarei.

‘Îmi permiteți să refuz? întrebă ea pe florar.’

La auzul acelei formulări, un zâmbet mi se așternu, la fel de cuminte ca așteptarea mea, pe față. ‘Frumos, mi-am zis. Finuț’. Nu am ezitat și am întrebat-o de ce nu a acceptat buchetul de flori.

‘Ultimul lucru de care aveam nevoie acum, este un buchet de flori’, mi-a răspuns ușor amuzată de situație.

‘De ce?’ Înițial îmi dăduse impresia că nu era cea mai grozavă seară, pentru ea. Nici nu am aflat dacă era așa sau nu.

‘Nu văd să fi fost necesar’ răspunse ea.

Se lăsă din nou tăcerea. Am profitat totuși de schimbul de replici și mi-am manifestat verbal senzația de inconfort.

‘Nu ți se pare awkward ca doi străini ce stau pe aceeași bancă, așteptând ceva, să nu facă nici un fel de conversație?’, întorcându-mi privirea spre ea.

‘Ba da. Poate oamenii se feresc să inițieze o discuție de frica să nu-l deranjeze pe cel de lângă.’

‘Se poate, am aprobat eu. Și eu am ezitat puțin. Mă simt much better now, că ți-am spus chestia asta.’

‘Mi se pare foarte ok, e bine să te exprimi, amuzându-se puțin pe seama tonului meu ușor panicat. Diana..’

‘Dragoș, încântat.’

Încântat, într-adevăr, pentru că, Diana s-a dovedit a fi o domnișoară încântătoare. I-am povestit despre punctul de vedere al doamnei din tren și, la fel ca mine, a fost de acord cu faptul că ne-am cam sălbăticit. Am petrecut douăzeci de minute discutând despre diverse, aflând lucruri noi, amuzându-ne unul pe altul, mai mult eu pe ea. O conversație de calitate, aș putea spune. Nu neapărat datorită conținutului, dar mai degrabă rezultatului interacțiunii a două persoane cu bun simț.

‘Acela este autobuzul meu. Mi-a părut bine’, înclinând ușor capul pentru a înlocui gestul pălăriei ridicate. Nu port pălării.

‘Și miee.’

‘Pa paa.’

‘Paa.’ din nou, ușor amuzată.

M-am ridicat de pe acea bancă cu zâmbetul pe buze, luându-mi la revedere știind că șansele de a ne revedea sunt puțin probabile. Nu am luat nici un număr de telefon, nici o adresă de facebook, am plecat lipsit de vreo obligație morală, păstrând acea experiență așa cum ar fi trebuit să fie: o conversație plăcută cu un străin.

tumblr_mk342v0CYf1ql0vhio1_1280

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria Partea a II-a - Working class bastard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s