A ajuns băut acasă, aruncându-și hainele pe singurul scaun din cameră, chiar dacă își petrecuse toată ziua făcând curat în apartament. S-a îndreptat hotărât spre baie, oprindu-se în fața oglinzii. Chiuveta șubredă se lovi de perete sub greutatea lui, în timp ce își făcea curaj să confrunte propria sa privire.
„Ai bătut cale lungă”, își zise într-un final. Dar nu era destul. Oricât de lung și greu ar fi fost procesul prin care ajunsese în punctul respectiv, satisfacția întârzia să apară. Ar fi vrut să își mulțumească pentru că a rezistat până atunci, însă oricât de mult și-ar fi dorit lucrul ăsta, nu îndrăznea să-l spună.
„Just keep walking.” au fost ultimele cuvinte care-i ieșiseră pe gură în noaptea aceea târzie. Ăsta era singurul mod prin care își putea exprima gratitudinea față de propriul subconștient.
În spatele fiecărei profesii aparent fabuloase există ani întregi de muncă, incertitudine, sacrificii și îndoială de sine. Sau cel puțin așa văd eu lucrurile până acum. Promiteam recent că voi reveni cu scrisul imediat după ce termin cu panarama aia de facultate. Am reușit în sfârșit. Au trecut cinci ani de muncă, reorientări profesionale, sacrificii, incertitudini și îndoială de sine. În final am ajuns ceea ce se numește fotograf profesionist, teoretic. Teoretic, pentru că asta reprezintă sursa mea principală de venit. Practic, mai am foarte multe de învățat.
Fotografia a devenit pentru minte cel mai constant domeniu din ultimii cinci ani. Întotdeauna mi-am dorit să construiesc lucruri care să fie apreciate, fie că era vorba de implicarea strategică într-un departament de comunicare sau revitalizarea unui brand. Însă momentul în care am pus mâna pe un aparat și am văzut ce pot face cu el, mi-am dat seama că „that’s the thing for me”.
La câteva luni după ce am pus prima oară mâna pe un DSLR, am reușit să mă angajez într-un studio și să fotografiez formații ca Megadeth, Dark Tranquility, Reptile Youth, Enter Shikari, Chase&Status, and so on. Pe lângă asta am avut oportunitatea să asist sau să particip activ la ședințe foto comerciale sau pentru editoriale. În curând voi pleca să fotografiez un festival internațional. Mi-am propus ca până la sfârșitul anului să am măcar o expoziție alcătuită din experimentele mele fotografice din timpul procesului meu de învățare autodidactă. Aparent pot spune că îmi merge bine. În realitate trag cu dinții de bani, în condițiile în care ai mei încă mă mai finanțează cu ce pot. Este un domeniu extrem de costisitor și competitiv, iar în condițiile în care pornești de la zero provocarea cea mai mare este să nu te dai bătut. „It’s hard and it gets worse before it gets better”, cum spune o prietenă foarte apropiată.
Dar în fond iubesc ceea ce fac și lucrez cuminte la planul meu malefic de a cuceri lumea (prin artă vizuală sau ceva de genul).
Let’s drink more wine! *self pat on the back*
Băiatul din IR 1732 