You’ve come a long way

A ajuns băut acasă, aruncându-și hainele pe singurul scaun din cameră, chiar dacă își petrecuse toată ziua făcând curat în apartament. S-a îndreptat hotărât spre baie, oprindu-se în fața oglinzii. Chiuveta șubredă se lovi de perete sub greutatea lui, în timp ce își făcea curaj să confrunte propria sa privire.

„Ai bătut cale lungă”, își zise într-un final. Dar nu era destul. Oricât de lung și greu ar fi fost procesul prin care ajunsese în punctul respectiv, satisfacția întârzia să apară. Ar fi vrut să își mulțumească pentru că a rezistat până atunci, însă oricât de mult și-ar fi dorit lucrul ăsta, nu îndrăznea să-l spună.

„Just keep walking.” au fost ultimele cuvinte care-i ieșiseră pe gură în noaptea aceea târzie. Ăsta era singurul mod prin care

Pffffff…

Da’ știi ce fel de „pfff”? Genul ăla în care ți-e sictir de toate problemele tale existențiale și toate porcăriile mai mult sau mai puțin puerile pe care le scrii. Dar totuși te-apuci de scris, măcar să dai cu șutu-n cur gândurilor undeva afară, out in the open cum s-ar spune. După care să scoți un kalaș și să tragi după ele urlând ca un maniac scăpat de la nebuni „Dansați, în pula mea! Dansați!!”.

LEHÁMITEs. f. (Pop.) Oboseală, plictiseală, dezgust, silă (față de cineva sau de ceva). ◊ (În expr.) A-i fi (sau a i se face) cuivalehamite (de ceva) = a-i fi (cuiva) silă, a se dezgusta, a se scârbi (de ceva). [Var.: lehámetes. f. – Din bg.liha mi ti „mi-e silă, m-am săturat”.

Ăsta-i alt cuvânt potrivit. Lehamite de luptele ăstea interioare între individualism și nevoia de a aparține sau între pacea de sine și sentimentul că ești pe calea potrivită dar în trenul greșit; sătul de pendulat între extreme, de presiuni sociale și alte căcaturi. Mi se pare penibil. Mi se pare cea mai penibilă stare pe care o poți avea la douăzeci și ceva de ani. De fapt mi se pare penibilă în general pentru că

Oameni exploatând oameni

Dacă vrei să încerci, încearcă până la capăt. Altfel, nici nu începe.

Asta poate însemna să îți pierzi prietena, soția, rudele, slujbele. Și poate mințile. Ar putea însemna să nu mănânci 3-4 zile. Ar putea însemna să îngheți pe o bancă în parc. Ar putea însemna pușcăria. Ar putea însemna bătaie de joc, izolare. Izolarea este un cadou. Toate celelalte sunt teste ale rezistenței tale. A cât de mult vrei să o faci. Și o vei face, în ciuda

Hate post – „sunt artist, mă doare-n p**ă”

În disperarea că nu am mai scris ceva de mult timp, m-am hotărât să bat un hatepost adresat societății, cuvântătoarelor și mai presus de toate, conștiinței umane.

• Societatea – pentru că favorizează prostia (majoritară) și exclude (în mod involuntar probabil, prin sistemele ei de valori căcăcioase) aceste ființe minunate care își doresc să lase ceva în urma lor și pun pasiune în ceea ce fac. Adevărații oameni, poate chiar singurii capabili să scoată țara asta din căcat.

• Cuvântătoarele – pentru că urăsc proștii care sunt conștienți că sunt proști, dar nu fac nimic în privința asta, dar nu mai mult decât proștii care se cred deștepți și țin neapărat să îți scoată ochii cu asta.

• Conștiinței umane – pentru că îmi sabotează imaginația și din cauza asta nu pot eu să-mi termin căcatul ăla de curpins pentru licență.

Mi-ar fi plăcut să las și un citat (destul de lung) despre cât de relevantă este arta, scris de Rene Huyghe, dar nu am cartea la mine, așa că închei printr-o exclamație minunată care tocmai popped out in my mind:

„Sunt artist, mă doare-n p**ă!”

The choices we make

Stau și mă uit pe calendar, realizând cu stupefacție că n-o să treacă prea mult timp și se va duce anul ăsta, la fel cum s-a dus și ăla care a trecut. Mă gândesc la tinerele talente care vor da iama în București, la sfârșitul lunii. Majoritatea și-au ales facultățile, cel mai probabil, după placul părinților, după auzite sau chiar la plesneală. Ăia mai breji au ales-o din fericire pe cea potrivită, iar ăia debusolați vor face un an acolo unde au dat prima oară ca apoi să se răzgândească și să