Compete with that!

Într-o vreme în care pe măsură ce înaintezi în vârstă întâlnești toate tipurile de oameni și ai toate tipurile de relații posibile mă găsesc complet confuz și lipsit de vreo speranță că voi întâlni pe acel cineva. Să explic și de ce.

De mult nu mai funcționează treaba aia cu primu’ venit, primu’ căsătorit. Posibilitățile sunt infinite și ne bazăm pe faptul că avem tot timpul din lume să întâlnim persoana potrivită. Începem să ne-o tragem de undeva de la 16 ani și până ne sună ceasul biologic sărim dintr-o păsărică-ntralta, trăind toate dramele posiblile și imposibile. Iar dacă ești un fel de

Pffffff…

Da’ știi ce fel de „pfff”? Genul ăla în care ți-e sictir de toate problemele tale existențiale și toate porcăriile mai mult sau mai puțin puerile pe care le scrii. Dar totuși te-apuci de scris, măcar să dai cu șutu-n cur gândurilor undeva afară, out in the open cum s-ar spune. După care să scoți un kalaș și să tragi după ele urlând ca un maniac scăpat de la nebuni „Dansați, în pula mea! Dansați!!”.

LEHÁMITEs. f. (Pop.) Oboseală, plictiseală, dezgust, silă (față de cineva sau de ceva). ◊ (În expr.) A-i fi (sau a i se face) cuivalehamite (de ceva) = a-i fi (cuiva) silă, a se dezgusta, a se scârbi (de ceva). [Var.: lehámetes. f. – Din bg.liha mi ti „mi-e silă, m-am săturat”.

Ăsta-i alt cuvânt potrivit. Lehamite de luptele ăstea interioare între individualism și nevoia de a aparține sau între pacea de sine și sentimentul că ești pe calea potrivită dar în trenul greșit; sătul de pendulat între extreme, de presiuni sociale și alte căcaturi. Mi se pare penibil. Mi se pare cea mai penibilă stare pe care o poți avea la douăzeci și ceva de ani. De fapt mi se pare penibilă în general pentru că

The Wall

Este încă o dată 5 a.m., doar că de data asta nu am mai scris de două luni. Și cică ar fi trebuit să-mi documentez evoluția. Mi-am aprins o țigară doar pentru fâsâitul de tutun ars și culoarea pământie a fumului în albul monitorului. Sunt foarte multe lucruri de documentat așa că le voi lăsa pentru altă dată, cel mai probabil după sfârșitul lui Iulie. De ce? Pentru că atunci se va fi terminat obligația socio-morală numită facultate.

Oricât de dramatic ar suna textul ăsta, nimeni nu își poate imagina cât de teribilă a devenit finalizarea studiilor pentru mine. Este ultima scuză care a mai rămas de a nu face nimic. În momentul în care se va termina facultatea, nu voi mai avea unde să fug, nu voi mai putea spune că încă sunt student și mai am timp să mă gândesc la ce vreau să fac pe viitor. Problema este că

Razna- călătoria unei minți deranjate

De fiecare dată când mă apropii de acel dulce prag al autodistrugerii* și sunt prins în treburi prea serioase pentru discuții interioare existențiale, îmi bag căștile în urechi și mă conectez la OCS. Mai exact, la Razna. De ce? Catalizator al raționalității pure. Ce decizi și cum privești lucrurile în pragul ăla fac din tine un copil prost sau un adult. Iar pentru sănătatea noastră psihică pe termen lung, ar fi ok să fim cel din urmă.

Ce se întâmplă? O reacție audio-vizualo-senzorială novocainică. Îmi doream demult să transpun în cuvinte trip-ul ăsta în stare lucidă, so here it goes:

(remember, it’s a process)

Odată ajunsă în centrul meu nervos mirobolant, rafala de impulsuri electrice îmi dă unplug brusc de la realitate. Beznă totală. Au început primele acorduri. Creierul meu e “Wha’? What’s happening?” Versurile intră cu

The already lost battle

I’m afraid. I’m afraid of my true beliefs about the important things in my life. I’m afraid of all the things I know or I think I know about whatever surrounds me and builds up my universe.

I am a soft guy with strong cynical beliefs  regarding love, friendship, family. Most of the times I try to look the other way, but I can feel it in my gut; I know how things will turn out and can’t do anything about it. It’s a painful process. I cannot take things lightly, despite my so often attempt to educate myself to do so.

I came to realize that you cannot take things lightly once you know you got into a fight that’s already lost. With life, I mean. I feel like so. I’m fighting a battle that’s already lost. I have no hopes, I just don’t want to go down without a fight. That’s the only reason I don’t give up. That’s all I am, a soldier fighting a lost battle.

Aren’t we all?