Anexa 1. – așa că m-am hotărât să-ți spun că te iubesc

 

Dragă Karen,

Deși împotriva principiilor tale, întotdeauna mi-am dorit ca lumea să știe cât de mult te iubeam. Așa că o spuneam în gura mare, pe unde apucam. Vroiam să împărtășesc un sentiment extraordinar, pentru că știam cât de rar îl trăiesc muritorii de rând.  Însă, la un moment dat am încetat să mai vociferez. Îmi pierdusem dreptul de a-i mai face propagandă iubirii, în urma acelei nopți. M-am gândit că

11. – end of chapter I

O lună mai târziu ajunsesem la fel de patetic ca de fiecare dată când încercam să pull my shit together. Venisem în București atât de încrezător în abilitățile mele de a mă adapta la orice schimbare încât nici nu am simțit atacurile asupra universului meu decât în momentul în care toată fundația acestuia a început să se zdruncine, un an mai târziu. Aveam libertatea pe care mi-o doream întotdeauna, plecasem să îmi demonstrez independența, să le arăt alor mei că sacrificiile făcute pentru mine nu au fost în zadar, defapt să arăt tuturor că pot ajunge undeva, că pot atinge așteptările expresiei pentru care tot militam: “go big, or go home”. Am stârnit mare vâlvă când

10.

-La ce te gândești?

-Sincer?

-Da.

-Realizez că oricât de convins eram să trec peste tine, de fiecare dată când ne întâlnim dispare subit această dorință. Nu vreau să renunț la asta.

-De ce?

-Pentru că sunt atât de multe amintiri frumoase pe care nu aș vrea să le uit. Ai reușit să știi. O să fii aici întotdeauna. Nu de asta îți era teamă? Că o să dispari încet încet..

-Ba da.. Poate că nu ar trebui să îți spun asta, dar m-a bucurat enorm să te văd în Vamă.

-Pentru mine, întâlnirea aia a fost ca un pumn în burtă.

-De ce?

-Mi-a adus aminte cât de perfect este totul când suntem doar noi doi. Universul nostru de neatins. Doi copii care se iubesc.

9.

Restul zilelor au fost ca un vis. De fiecare dată când mă trezeam uitam tot ce se întâmpla, dar știam că a fost frumos. Pe lângă norii de fum și râsetele adiacente, petreceam o mare parte din timp analizând-o pe June. Când ne-am revăzut a fost puțin ciudat, era multă lume, ea părea obosită iar eu nu știam exact ce să fac. Îmi imaginam că va mă va pupa iar eu voi profita de ocazie să îmi înfig mâna ușor în șoldul ei și să o sărut pe colțul gurii. Dar nu s-a întâmplat asta. În schimb își fixa privirea pe mine fără să schițeze vreun gest. O interceptam și păstram contactul pentru câteva secunde după care fiecare își vedea de treaba lui. Mă excitau momentele ăstea pentru că amândoi știam, gândurile ce încercau a fi transmise nu erau deloc inocente. Nu vorbeam prea mult sau despre lucruri profunde. De cele mai multe ori

8.

În ziua plecării nu am mai fost la birou. Mă învoisem cu intenția de a citi câte ceva pentru verificarea la geografie economică, dar eșuasem cu brio fiindcă din cinici în cinci minute îmi imaginam cât de mișto o să fie mica mea escapadă. Nu mai condusesem demult și adoram să fac asta. Mă liniștea, știam că sunt pe un drum și am o destinație, un sentiment pe care nu-l prea trăiam când venea vorba de ce vreau să fac cu viața mea. Până la urmă am lăsat totul baltă și m-am uitat la seriale. Vorbisem deja cu Tudor să ne întâlnim mai devreme așa că statul la povestit cu ai mei, după ce au ajuns, nu a durat prea mult. Am luat mașina, mi-am băgat bagajele și m-am dus să-mi culeg colegii. Singurele persoane din facultate pe care le suportam și mă simțeam bine în preajma lor erau Tudor și Cristina. Nici nu îmi amintesc foarte bine cum