Pffffff…

Da’ știi ce fel de „pfff”? Genul ăla în care ți-e sictir de toate problemele tale existențiale și toate porcăriile mai mult sau mai puțin puerile pe care le scrii. Dar totuși te-apuci de scris, măcar să dai cu șutu-n cur gândurilor undeva afară, out in the open cum s-ar spune. După care să scoți un kalaș și să tragi după ele urlând ca un maniac scăpat de la nebuni „Dansați, în pula mea! Dansați!!”.

LEHÁMITEs. f. (Pop.) Oboseală, plictiseală, dezgust, silă (față de cineva sau de ceva). ◊ (În expr.A-i fi (sau a i se face) cuivalehamite (de ceva) = a-i fi (cuiva) silă, a se dezgusta, a se scârbi (de ceva). [Var.lehámetes. f. – Din bg.liha mi ti „mi-e silă, m-am săturat”.

Ăsta-i alt cuvânt potrivit. Lehamite de luptele ăstea interioare între individualism și nevoia de a aparține sau între pacea de sine și sentimentul că ești pe calea potrivită dar în trenul greșit; sătul de pendulat între extreme, de presiuni sociale și alte căcaturi. Mi se pare penibil. Mi se pare cea mai penibilă stare pe care o poți avea la douăzeci și ceva de ani. De fapt mi se pare penibilă în general pentru că nu te ajută la absolut nimic. Toată treaba asta cu problemele existențiale mi se pare un fel de Facebook: o gaură neagră care te reduce încet, încet la o primată fără viitor (nu am nimic cu maimuțele, îmi sunt chiar foarte simpatice; ba chiar, uneori mult mai istețe decât succesorii lor).

[ În momentul ăsta urăsc Facebook-ul atât de mult încât cred că aș fi cel mai fericit om de pe planeta asta dacă dintr-o dată ar cădea efectiv toată platforma. FOR EVER. Ar fi un lucru minunat. Oamenii ar începe să se comporte cât de cât normal, nu ca niște dependenți de metamfetamină. Pwahaha, nu m-ar mira dacă ar cădea serverul din Luleå (Suedia) și s-ar crea un fel de panică mondială. În fine, offtopic. Nu sunt antiprogresist sau ceva, îi văd relevanța networking-ului (să-i zicem) dar atât. ]

Ideea e că m-am săturat să-mi bat capul cu nimicuri și să scriu despre nimic. E un fel de război civil împotriva propriei condiții. E un haos general și toate lucrurile par să fie out of place, chiar dacă în aparență ai o viață relativ normală. Sper din tot sufletul să fie vârsta de vină sau ceva de genul, pentru că ar fi lamentabil să rămâi fixat pe treaba asta o viață întreagă. Poate e un proces care te împinge forțat să te educi în a simplifica lucrurile, nu știu. Problema e că nu sunt în stare să împart elefantul în bucăți sub nici o formă (n-am nimic nici cu elefanții, mi se par niște ființe formidabile). Și acum am senzația că vine o turmă de elefanți spre mine.

Ce zice Tarzan când vede o turmă de elefanți venind spre el? R: „O nu…, o turmă de elefanți venind spre mine.” Cam așa stă treaba. Mă reduc la „eu Tarzan, tu Jane” și subit voi deveni mult mai fericit. Trăiască prostia! Aparent a avea „high life expectations” necesită prea multă bătaie de cap.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Din categoria On the inside, Working class corner

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s