Pffffff…

Da’ știi ce fel de „pfff”? Genul ăla în care ți-e sictir de toate problemele tale existențiale și toate porcăriile mai mult sau mai puțin puerile pe care le scrii. Dar totuși te-apuci de scris, măcar să dai cu șutu-n cur gândurilor undeva afară, out in the open cum s-ar spune. După care să scoți un kalaș și să tragi după ele urlând ca un maniac scăpat de la nebuni „Dansați, în pula mea! Dansați!!”.

LEHÁMITEs. f. (Pop.) Oboseală, plictiseală, dezgust, silă (față de cineva sau de ceva). ◊ (În expr.) A-i fi (sau a i se face) cuivalehamite (de ceva) = a-i fi (cuiva) silă, a se dezgusta, a se scârbi (de ceva). [Var.: lehámetes. f. – Din bg.liha mi ti „mi-e silă, m-am săturat”.

Ăsta-i alt cuvânt potrivit. Lehamite de luptele ăstea interioare între individualism și nevoia de a aparține sau între pacea de sine și sentimentul că ești pe calea potrivită dar în trenul greșit; sătul de pendulat între extreme, de presiuni sociale și alte căcaturi. Mi se pare penibil. Mi se pare cea mai penibilă stare pe care o poți avea la douăzeci și ceva de ani. De fapt mi se pare penibilă în general pentru că

The Wall

Este încă o dată 5 a.m., doar că de data asta nu am mai scris de două luni. Și cică ar fi trebuit să-mi documentez evoluția. Mi-am aprins o țigară doar pentru fâsâitul de tutun ars și culoarea pământie a fumului în albul monitorului. Sunt foarte multe lucruri de documentat așa că le voi lăsa pentru altă dată, cel mai probabil după sfârșitul lui Iulie. De ce? Pentru că atunci se va fi terminat obligația socio-morală numită facultate.

Oricât de dramatic ar suna textul ăsta, nimeni nu își poate imagina cât de teribilă a devenit finalizarea studiilor pentru mine. Este ultima scuză care a mai rămas de a nu face nimic. În momentul în care se va termina facultatea, nu voi mai avea unde să fug, nu voi mai putea spune că încă sunt student și mai am timp să mă gândesc la ce vreau să fac pe viitor. Problema este că

Razna- călătoria unei minți deranjate

De fiecare dată când mă apropii de acel dulce prag al autodistrugerii* și sunt prins în treburi prea serioase pentru discuții interioare existențiale, îmi bag căștile în urechi și mă conectez la OCS. Mai exact, la Razna. De ce? Catalizator al raționalității pure. Ce decizi și cum privești lucrurile în pragul ăla fac din tine un copil prost sau un adult. Iar pentru sănătatea noastră psihică pe termen lung, ar fi ok să fim cel din urmă.

Ce se întâmplă? O reacție audio-vizualo-senzorială novocainică. Îmi doream demult să transpun în cuvinte trip-ul ăsta în stare lucidă, so here it goes:

(remember, it’s a process)

Odată ajunsă în centrul meu nervos mirobolant, rafala de impulsuri electrice îmi dă unplug brusc de la realitate. Beznă totală. Au început primele acorduri. Creierul meu e “Wha’? What’s happening?” Versurile intră cu

The upside of talking to strangers

În dimineața aceasta, am avut plăcerea de a purta o discuție cu Diana.

De ceva vreme, diminețile de Sâmbătă mă găseau așteptând cuminte autobuzul de noapte. Era una dintre dățile în care vremea nu fusese tocmai de partea „navetiștilor” de week-end care locuiesc prin prea îndepărtatele colțuri ale Bucureștiului. Tot ploua de două zile și temperatura bătea spre ninsoare. Asfaltul ud, trotuarul ud, copacii uzi, băncile și mai ude, iar oamenii plouați. În concluzie, mohoreală citadină pre-primăvărească. Anume, nici măcar nu înmuguriseră mama natură.

Traversând strada, analizam fugitiv cetățenii care își așteptau limuzinele. Întâmplător, privirea mea s-a oprit asupra

Catalyst. Scoase din context.

(câteva notițe)

Un tip s-a așezat lângă o tipă la masă, într-un restaurant gol. Ca răspuns la privirea ei nedumerită, își scoase nasul din carte și rosti răspicat: ‘Nu-mi place să-mi beau ceaiul singur.’

Un capilar îi pulsa în degetul mijlociu al mâinii în care ținea țigara. Nu se simțea prea bine.

Un tip a pierdut metroul. A ezitat sau nu avea chef să se îngrămădească. În spatele lui, o doamnă fredona o melodie sinistră.

Încolțit de polițiști, tipul s-a aplecat după pistol și dintr-o răsucire bruscă le zbură creierii. Capetele celor doi se fragmentară în sute de piese Lego. S-a uitat disperat în pământ, realizând că a dat de belea.

O împinse în ușă expirând vaporii de bourbon, pe care tocmai îl dăduse pe gât, în urechea ei. Între dinți ținea un cub de gheață. Tipa a scos un geamăt înnăbușit, strecurându-și mâna între picioare.

‘Am să te iubesc încă două săptămâni. Și apoi gata.’

Tipul stătea rezemat de grilajul scărilor, observând mulțimea ușor alcoolizată. În drum spre ieșire, fetița care cântase cu o seară în urmă, s-a oprit lângă el și aplecându-se peste grilaj l-a sărutat pe ambii obraji. ‘Mă duc să mai aduc flori!’, explică ea, ridicând umerii.

Tipa aceea frumoasă îl bătuse finuț pe umăr. ‘Știi poza aceea făcută de tine, la bar? Îmi place super mult, mersi pentru ea!’. Stânjenit de simpla interacțiune, tipul răspunse  aproape în șoaptă ‘cu plăcere’, schițând un zâmbet și imediat apoi prefâcându-se ocupat.

A închis ochii,  apăsându-i ușor în orbită. Haosul din mintea lui căpătă sens. ‘Încă șapte ani’, își zise el, în gând. ‘Încă șapte ani și o să am treizeci’. Panicat pe moment de viteza timpului trecător, inspiră adânc și plonjează în abis.